Psihologie-Psihoterapie.ro

Tehnici psihoterapeutice. Hipnoza

Legata de secole de diverse practici curative, hipnoza a generat o serie de credinte si mituri mai mult decat oricare alte fenomene psihice sau medicale. Studiul hipnozei isi are originea in incercarea unor “ vindecatori ” (maestrii de Yoga si Zen, samani) de a trata diverse boli. Acestia recurgeau adeseori la stimulari senzoriale repetitive pentru a provoca stari de tip hipnotic. Hipnoza moderna incepe cu practicile lui F. Mesmer care a elaborat doctrina “ magnetismului animal ” in disertatia sa fizico-medicala “ De planetarum influxu ” (Cu privire la influenta planetelor, 1766). Destul de confuze, tezele sale identifica mecanismele hipnozei cu o forta sau un fluid invizibil. Meritul esential al lui Mesmer consta in dezvoltarea unor tehnici de influentare psihologica a pacientilor, contribuind astfel la dezvaluirea procedeelor psihoterapeutice. In Franta, in anul 1784, Ludovic al XVI-lea, la indemnul Facultatii de medicina, a instituit o comisie regala alcatuita din oameni de stiinta (printre care se numarau Benjamin Franklin, pe atunci ambasador al Statelor Unite in Franta, astronomul Bailly, chimistul Lavoisier). Scopul acestei comisii era sa stabileasca daca exista intr-adevar fluidul magnetic animal descris de Mesmer. S-a ajuns la concluzia ca nimic nu probeaza existenta magnestismului animal. Manifestarile descrise de Mesmer apareau numai in cazurile in care bolnavii stiau ca vor fi magnetizati, indiferent de faptul daca erau atinsi sau nu cu magneti reali. Cu alte cuvinte, magnetismul era vazut ca un efect al imaginatiei.

J. Braid (1841) introduce termenul de “ hipnoza ” de la grecescul “ hypnos ” (somn), considerand hipnoza un fel de “ somn nervos ”. Susceptibilitatea hipnotica este privita ca o trasatura a subiectului, nu a celui care induce hipnoza. Autor al teoriei “ monoideismului ”, medicul englez afirma faptul ca “…atentia mintala este in asa maniera dependenta de o singura idee incat subiectul supus hipnozei se dovedeste totalmente insensibil fata de alti excitanti care actioneaza asupra lui” (V. A. Gheorghiu, 1977).

Spre sfarsitul secolului al XIX-lea, capata o amploare deosebita explicatiile neurologice oferite de J. M. Charcot (1878, 1882), conform carora hipnoza este o manifestare neuropatologica. Cele trei stadii de hipnoza descrise de Charcot (stadiul cataleptic, stadiul letargic si somnambulismul artificial) erau prezentate drept trei stari morbide ale unei isterii provocate in mod artificial. Contrar acestor opinii, H. Bernheim (1866, 1884) considera ca hipnoza este un fenomen natural, rezultat al sugestiei, o stare psihologica pe care o poate realiza aproape oricine si in care sugestibilitatea este crescuta. Dupa J. Hoareau (1993), “…meritul lui Bernheim consta in recunoasterea naturii psihologice a hipnozei … Hipnoza va permite ca psihoterapia sa fie recunoscuta drept stiinta si sa fie practicata in mod deschis si oficial de catre medici”.

In 1889 a avut loc primul Congres International de Hipnoza Terapeutica si Experimentala, iar marii teoreticieni ai timpului incep sa se intereseze de fenomenul hipnotic.

Asociationismul s-a manifestat in domeniul hipnozei prin lucrarea lui Wundt (1892) “Hipnotism si sugestie”. Din aceasta perspectiva, hipnoza este un proces asociativ insotit de o restrangere a campului de constiinta. De pilda, sugestia de somn activeaza in subiect asociatii cu senzatiile specifice somnului: relaxarea membrelor, inchiderea ochilor, abandonarea ideilor etc.

Experimentul a fost utilizat de C. Hull (1933) in lucrarea sa “Hipnoza si sugestibilitate” in care sustine faptul ca somnul si transa hipnotica nu au nici o legatura intre ele. O alta idee importanta derivata din cercetarile sale experimentale este aceea ca tot ceea ce poate fi obtinut in hipnoza poate fi obtinut si prin sugestie nonhipnotica (intr-o forma atenuata).

Teoriile moderene asupra hipnozei ne incita la intrebarea daca nu cumva ar trebui sa gandim hipnoza la plural mai degraba decat la singular. Actualmente, coexista mai multe “ hipnoze ”, fiecare cu dimensiuni terapeutice distincte. Pentru exemplificare, redam o scurta trecere in revista a catorva definitii.

In Franta, Porot (1952, „Manuel alphab é tique de psychiatrie”) limiteaza hipnoza la “un somn incomplet de tip special si provocat in mod artificial”.

Asociatia Medicala Britanica (1955) ofera o definitie descriptiva, punand accent pe modificarile induse in starea hipnotica: “O stare pasagera de atentie modificata la un subiect, stare care poate fi produsa de o alta persoana si in care diferitele fenomene pot apare spontan sau ca raspuns la anumiti stimuli verbali sau de alta natura. Aceste fenomene se refera la o modificare a constiintei si a memoriei, la o susceptibilitate crescuta la sugestie si la aparitia unor raspunsuri si idei care nu sunt familiare unui subiect aflat intr-o stare obisnuita de veghe. Mai mult, fenomene de genul anesteziei, paraliziei, rigiditatii musculare pot fi declansate sau suprimate in stare hipnotica”.

Asociatia Americana de Psihiatrie ofera o versiune mult mai pragmatica: “Hipnoza este o metoda psihiatrica specializata si constituie un aspect al relatiilor medic-pacient. In practica psihiatrica, hipnoza este utilizata in cercetare, diagnostic si tratament”.

In Enciclopedia Medicala a fostei U.R.S.S. (1980) se precizeaza ca „hipnoza este o stare artificiala particulara a omului produsa prin sugestie, care se distinge printr-o selectivitate specifica a reactiilor si se manifesta printr-o crestere a receptivitatii la actiunea psihologica a hipnotizatorului si prin diminuarea sensibilitatii la alte influente”.

Consideram ca hipnoza reprezinta o stare particulara de constiinta, modificata prin intermediul unui sistem inductor pus in actiune de catre hipnoterapeut sau de catre subiectul insusi (autohipnoza). Aceasta stare poate fi inteleasa ca o disociere in constiinta subiectului, permitandu-i acestuia sa intre intr-o relatie de comunicare cu propriul sau psihic. Starea hipnotica favorizeaza o crestere a sugestibilitatii, ca rezultat al careia pot fi induse o serie de modificari la nivelul sensibilitatii, motricitatii, memoriei, gandirii, afectivitatii. Toate aceste modificari stau la baza utilizarii hipnozei in scopuri terapeutice si autoformative.

La un moment dat, s-a lansat ipoteza conform careia hipnoza nu ar exista de fapt. Ceea ce exista este fie doar interactiunea dintre un context dat si aptitudinea subiectului de a raspunde la acest context (Laurence si Perry, 1988), fie doar un anumit tip de relatie dintre terapeut si pacient, relatie caracterizata printr-o buna “ focalizare a atentiei ” (Haley si Rossi, 1980).

In mod conventional, desprindem doua orientari teoretice distincte cu privire la abordarea hipnozei: hipnoza considerata ca stare modificata de constiinta (“ state-theory ”) si hipnoza ca stare psihologica construita (“ non-state theory ”).

Teoreticienii primei orientari (E. R. Hilgard, 1968; M. Erickson, 1980; Chertok, 1981; Spiegel si Spiegel, 1978) sustin faptul ca starea de veghe obisnuita este transformata intr-o stare hipnotica, cu caracteristici distincte, prin utilizarea unor procedee de inductie (fixarea privirii, sugestii verbale de somn si de relaxare). Starea de transa hipnotica permite manifestarea unor fenomene psihice cu atat mai probabile cu cat hipnoza este mai profunda, de genul regresiei, amneziei, catalepsiei, analgeziei.

Ilustrativa in acest sens este teoria neodisociationista a lui E. R. Hilgard (1965) care consta din trei seturi de afirmatii: dezvoltate, interactive si de stare.

Afirmatiile dezvoltate se bazeaza pe conceptia potrivit careia susceptibilitatea hipnotica la tanarul adult este rezultatul pastrarii in timp a abilitatii pentru hipnoza (pe care, de altfel, o poseda fiecare copil). Conform autorului mai sus citat, toti copiii normali s-au nascut cu un potential in ceea ce priveste dezvoltarea abilitatii lor pentru experiente hipnotice profunde. Un copil care se simte in largul sau atunci cand se lasa condus de fantezie, aventura, de dorinta de a realiza ceva fara a interveni spiritul autocritic, mai tarziu va invata sa se lase absorbit de experiente noi (citit, muzica, joc, inot) si isi va mentine treaza abilitatea pentru hipnoza.

Afirmatiile interactive se refera la descifrarea naturii intime a inductiei hipnotice si a transei hipnotice. Hilgard dedica o atentie speciala naturii relatiei hipnoterapeut - subiect in cadrul sedintelor de hipnoza. La inceputul terapiei, subiectul aduce cu sine “ bunavointa ” pentru trairea unei experiente de tip hipnotic. Inductia hipnotica initiala este destul de impersonala si, in mod teoretic, un subiect poate fi hipnotizat de orice persoana.

Pe parcursul desfasurarii terapiei, inductiile repetate ale aceluiasi hipnotizator vor determina aparitia unor relatii transferentiale , atat pozitive, cat si negative. Calitatile specifice ale hipnotizatorului (vocea, tonalitatea sa) vor activa tipare specifice din trecutul pacientului si se vor extinde pana in momentul in care hipnotizatorul ii va reaminti de persoane semnificative din viata sa.

Afirmatiile de stare au in vedere starea hipnotica propriu-zisa. In inductie, Hilgard se foloseste de metafora “ observatorului ascuns ” pentru a denumi partea inconstienta a psihismului, disociata de cea constienta. Cand subiectul intra in hipnoza, sunt inlaturate o serie de controale si monitorizari normale, astfel incat miscarile motorii sunt traite ca involuntare, memoria si perceptia sunt distorsionate.

Autorii celei de a doua orientari (Barber, 1969; Sarbin si Coe, 1972; Spanos, 1991) considera ca situatia hipnotica este mai bine explicata ca interactiune sociala. Atat hipnotizatorul, cat si subiectul isi asuma anumite roluri. Este suficient ca o situatie sa fie definita de tip hipnotic pentru ca reactia subiectului la testele de susceptibilitate hipnotica sa fie mai intensa. Referitor la variabilele subiectilor, exista o stransa legatura intre atitudinea acestora fata de hipnoza si convingerile pe care le au despre susceptibilitatea lor hipnotica. Aprecierea daca o persoana considera ca a fost hipnotizata depinde nu numai de ceea ce crede acea persoana ca este specific pentru hipnoza, dar si de ceea ce ea considera ca ar corespunde dorintei hipnotizatorului.

In fapt, autorii teoriei non-starii hipnotice inlocuiesc o metafora (cea de “ stare ” sau de “ transa ”) cu o alta, cea de “ rol ”, fara ca prin aceasta sa se dea un raspuns la problema referitoare la diferentele interindividuale. De asemenea, nu ofera o explicatie suficient de plauzibila pentru situatiile in care transpunerea in rol se realizeaza printr-un mecanism de autohipnoza sau se produce in mod spontan.

In ultimul timp, hipnoza a fost definita ca o comutare la nivel emisferic (activarea emisferei drepte si dezactivarea celei stangi). Starea hipnotica se caracterizeaza prin modificari ale perceptiei spatiului si timpului, modificari ale proceselor cognitive (capacitate de testare a realitatii mai redusa, sugestibilitate si creativitate crescuta, o mai mare toleranta la ambiguitate), procesare simultana si paralela a informatiei, in locul procesarii lineare.

L. E. Unestähl (1987) considera ca este prematur sa definim hipnoza ca o comutare la nivel emisferic. Autorul propune utilizarea a doua modalitati distincte de functionare a constiintei: modul dominant (D) - responsabil de realizarea proceselor logice si modul alternativ (A) - responsabil de producerea insight -ului, inclusiv a fenomenelor de tip hipnotic. Din aceasta perspectiva, fenomenele hipnotice sunt plasate alaturi de cele de intuitie, creatie, meditatie.

S coala lui M. Erickson

Fondator al Societatii americane de hipnoza clinica, profesor de psihiatrie la Universitatea Wayne State (Massachusetts), lucrarile sale au avut o influenta considerabila asupra Scolii de la Palo Alto. Membrii Institutului de Cercetari Mintale (Watzlawick, Bateson, Haley si Weakland) il considera pe M. Erickson (1901-1980) drept parintele terapiei familiale si al abordarilor paradoxale. Tehnica sa de inductie hipnotica, fondata in exclusivitate pe limbaj si pe practicarea hipnozei in calitate de terapie scurta, a permis deschiderea unor noi cai in domeniul psihoterapiei si nasterea a ceea ce se cheama terapia strategica .

Erickson are numeroase puncte de legatura cu cele trei mari directii in psihoterapie. Interesat ca si Freud de simboluri si metafore, concepe actiunea terapeutica in termeni de invatare si deconditionare (perspectiva behaviorista) si manifesta in acelasi timp o mare incredere in puterea de dezvolatare a potentialului uman (perspectiva umanista). Ca nota specifica, M. Erickson nu considera terapia ca fiind opera terapeutului (abordare behaviorista) si nu este fondata pe analiza transferului (abordare psihanalitica).

Cu alte cuvinte, terapia strategica elaborata de Erickson inlatura prejudecata conform careia hipnoza ar fi o stare pasiva si regresiva aflata sub controlul terapeutului. In aceasta perspectiva, psihoterapia apartine in intregime pacientului, terapeutul furnizandu-i doar posibilitatea si contextul de a o realiza.

In hipnoza ericksoniana, inconstientul are o alta semnificatie decat cea oferita in psihanaliza. “ Inconstientul este tot ceea ce nu este constient ”. Acesta reprezinta ansamblul tuturor mecanismelor care realizeaza sinteza noastra personala. Inductia ritualizata dispare, lasand locul unei conversatii initiate prin intermediul metaforelor, simbolurilor, anecdotelor.