Psihologie-Psihoterapie.ro

Empatia in psihoterapie

C. Rogers este considerat cel mai influent teoretician al empatiei in domeniul psihoterapiei si considera ca "a fi empatic inseamna a percepe cu acuratete cadrul intern de referinta al altuia, cu toate componentele sale emotionale si semnificatiile care-i apartin, "ca si cum" ai fi cealalta persona, dar fara a pierde conditia de "ca si cum". Perceperea acestui cadru intern de referinta al altuia presupune un amplu proces cognitiv, emotional, motivational, ca si profunde reactii vegetative.

Din aceasta perspectiva, sunt necesare trei conditii de intelegere empatica:
- Cu cat terapeutul va fi mai congruent in relatiile sale, cu atat modificarea personalitatii clientului va avea sanse sa se produca;
- Cu cat terapeutul manifesta o consideratie pozitiva neconditionata fata de client, cu atat terapia are sanse mai mari de reusita; il apreciaza in totalitate, are sentimente pozitive fata de client pe care le exteriorizeaza fara rezerve, nu emite judecati de valoare;
- Daca terapeutul "ghiceste" sentimentele si reactiile personale incercate de client in fiecare clipa, daca stie sa le perceapa "din interior", asa cum ii apar clientului si daca reuseste sa ii comunice aceasta intelegere, atunci conditia va fi indeplinita.

Putem contura doua modalitati distorsionate de relationare a psihoterapeutilor cu pacientii lor:
- "patologizanta", bazata pe modelul medical, cu accente puse pe obiectivitate si pe evitarea pe cat posibil a introspectiei. Aceasta tendinta de a patologiza reprezinta o incercare a terapeutului de a mari distanta fata de pacient, prin accentuarea diferentelor dintre pacientul "bolnav" si terapeutul "sanatos" ;
- "normalizanta", bazata pe incercarea terapeutului de a minimaliza aspectele patologice evidente ale pacientului sau. Acesta este tratat ca si cum ar fi o persoana normala, supus insa unor "imprejurari sociale" care l-au transformat in victima. "Normalizarea" reflecta dorinta terapeutului de a nega patologia de baza, in scopul prevenirii unei cresteri semnificative a propriei sale anxietati (in cazul in care terapeutul ar raspunde in mod empatic pacientului sau).

Nu este de neglijat nici faptul ca terapeutii consacrati devin din ce in ce mai vulnerabili la stereotipii si conventii, constatandu-se de multe ori un declin al capacitatii lor empatice.

In general, erorile in empatizare pot fi puse pe seama anxietatilor personale ale psihoterapeutului care poate aborda fie o distantare excesiva fata de pacient, fie o identificare cu acesta. Ambele demersuri sunt ineficiente si neproductive din punct de vedere terapeutic.

Referindu-ne la un nivel redus de empatie al terapeutilor, distingem urmatoarele categorii: